Cultura
A fost supranumit de Mihai Eminescu „finul Pepelei, cel isteț ca un proverb” în poemul Epigonii.
În anul 1830 deschide seria tipăriturilor sale cu conținut religios și laic. Acum va tipări lucrarea Versuri musicești ce se cântă la nașterea Mântuitorului nostru Is.Hs. și în alte sărbători ale anului. Aici se intitulează „profesorul de muzică al Școlii Naționale din București”.
Un pasionat colecționar de muzică românească, care a notat creații din repertoriul muzicienilor din perioada fanariotă. Pann a tipărit mai târziu unele din cele mai vechi piese muzicale de curte și cântece de lume inspirate din melosul bizantin si otoman. Acest lucru a fost însoțit de interesul său în alte tradiții muzicale: în practica sa bisericească, el a tradus și compus in tradiția imnologiei bizantine și a fost printre primii din generația sa care a folosit terminologia muzicală vestică în indicarea tempoului sau a elementelor de agogică. Anton Pann a fost și un interpret iscusit la cobză, lăută, chitară și la pianoforte, cântând în diverse momente, alături de tinerii boieri.
Analiză profundă de personalitate. Întrebări unice la fiecare încercare.
...
Dintre culegerile și creațiile sale muzicale se numără compoziții orientale, romanțe și cântece de lume printre care: „Bordeiaș, bordei, bordei”, „Inima mi-e plină”, „Mugur, mugurel”, „Până când nu te iubeam”, „Nu mai poci de ostenit”, „Leliță săftiță”, „Și noi la Ilinca”, „Unde-auz cucul cântând” sau „Sub poale de codru verde”.
Unele dintre acestea au apărut în volumul „Poezii deosebite sau cântece de lume”, primele în ediția din 1831, iar celelalte în ediția din 1837.
Anton Pann a fost cel care a pus pe muzică versurile poeziei „Un răsunet”, scrisă de Andrei Mureșanu prin 1842, Imnul național al României.
Vorbind despre poetul Andrei Mureșanu și despre poezia „Un răsunet” („Deșteaptă-te, române!”), George Călinescu numește această poezie „Marseilleza română”, iar pe Anton Pann îl consideră „acel Rouget de Lisle român”, comparându-l cu Claude Joseph Rouget de Lisle (1760-1836), ofițerul francez care a compus Marseilleza, imnul Revoluției franceze de la 1789.
Ecuații, logică pură și IQ vizionar. Demonstrează-ți valoarea!
Dovedim genialitatea în fiecare zi
Se certifică abilitățile intelectuale de excepție ale posesorului
...
Vă propunem spre lecturare o poezie din volumul „Năzdrăvăniile Lui Nastratin Hogea”, apărut in 1853.
Într-o zi, Nastratin Hogea pe o uliţă trecând
Şi pe poartă-n curtea unui bogat ochii aruncând
Se opri ca să privească la un lucru foarte rar.
Adică la-mpodobirea a unui mânz de magar,
Carele avea căpăstru peste tot cu fir lucrat
Şi pe ciucuri împrejuru-i mărgaritar înşirat,
Un cioltar cu flori de aur pe spatele lui întins
Şi drept chingă peste dânsul un cordon de fir încins,
Pus pe o saltea luxoasă, ş-alături pernă de puf,
Ş-un rob cu apărătoare răcorindu-l de zaduf;
Iar bogatul, de departe, în pridvorul său şezând,
Îl privea-n mare plăcere, dintr-un ciubuc lung fumând.
Nastratin văzând aceasta, fără a întârzia,
Se apropie de dânsul şi-începu a-l mângâia;
Bunioară ca copilul când vedea vrun mieluşel,
Merge, îl îmbrăţişează şi-îl sărută frumuşel.
Bogatul, vesel privindu-l, când îl mângâia mereu,
Întrebă: – Dar or îţi place cum e măgăruşul meu?
– De minune! el răspunse, este vrednic de-a-l iubi,
Şi alt niciun cusur n-are, decât nu poate vorbi.
– Ce fel? bogatul îi zise, poate vorbi un măgar?
– Cum nu? – Hogea îi răspunse – numai să mi-l dai şcolar,
Şi într-un an ţi-l fac ritor, or în ce limbă vei vrea.
– Ba nu voi – bogatul zise – că-l procopseşti aşa prea,
E destul ca să vorbească limba care o ştiu eu,
Şi vreo patru limbi streine, ca să-l fac tâlmaciul meu.
– Aşadar, îi zise Hogea, trebuie să ne tocmim,
Însă să mi-l dai acasă, că-n alt chip nu ne-nvoim.
– Bine! – îi zise bogatul – cum ştii tu, aşa să faci,
Numai despre plată spune-mi cu câţi galbeni te împaci.
– Să-mi dai – Nastratin îi zise – o sută de-mpărăteşti,
Răspunzându-mi înainte jumătatea din aceşti;
Iar jumătatea ceilaltă să mi-o dai la şase luni,
Când şi examen voi face, între câţi vei să aduni,
Ca să vază fiecare că nu dai bani în zadar,
Ci pentru o-nvăţătură aşa auzită rar.
Bogatul de vorba Hogii atât de mult s-a-ncântat,
Încât scoase banii-ndată şi jumătate i-a dat,
Poruncind şi pe şcolarul să-l aibă în casa sa,
Nu cumva la ne-ngrijire vreodată a-l lăsa:
Pe salteaua lui să-l culce şi pe perna cea de puf,
Cum şi după prânz când doarme să-l apere de zăduf
Că el pe fiece lună îi va trimite mertic
Cu toată îndestularea, să nu-i lipsească nimic.
După ce aceste toate s-au făcut ca prin înscris
Şi pe şcolarul cu Hogea împreună l-a trimis,
Femeia Hogii, cu masa care sta şi-l aştepta,
Şi din când în când pe poartă ca să vie se uita,
Văzându-l cu măgăruşul cel împodobit intrând,
Se mira ce o să fie, pricina necunoscând.
– Dar ce e asta, bărbate! îl întrebă ea pe loc.
El arătă acei galbeni, ca jaratecul de foc,
Şi-i răspunse cu amăruntul cum şi ce fel l-a tocmit,
Cum şi jumătate banii-nainte i-a primit.
– Dar or ţi-ai ieşit din fire? zise ea, la el privind.
Unde ai văzut în lume vreodată măgar vorbind?
Or te-ai apucat acuma pe oameni să amăgeşti
Şi la bătrâneţe tocma belele să pătimeşti?
– Fii pe pace, el îi zise, n-avea nici o grije tu,
Că tocma acuma ceasul norocului îmi bătu.
E o vorbă: „Pân’ la anul câte căciuli nu rămân
Într-această-ntinsă lume pustii şi fără stăpân!”
Asemenea pân-atuncea or să-ntâmplă de mor eu,
Or cumva se bolnăveşte şi moare şcolarul meu.
Cu asemenea cuvinte şi cu alte Nastratin
Îşi mai împăcă nevasta şi se linişti puţin…
sursa: wikipedia
foto: bucurestiivechisinoi.ro
