Citind discuțiile din „bule” de zilele acestea și corelându-le cu modul de manifestare al oamenilor în diverse situații din trecut, realizez că, în această lume virtuală, precum în cea reală, în final, majoritatea nu caută să înțeleagă, ci doar să aleagă o tabără în care să se amăgească cu iluzia unui „sens”.
Unii par a funcționa exclusiv în specificul gândirii dihotomice, simpliste – good vs bad, au nevoie de povești cu personaje pozitive și negative și de concepte iluzorii care există doar pe hârtie sau doar la nivel declarativ. Ăsta nu e un lucru bun sau rău, e firea umană, bazată pe modul în care a evoluat specia noastră.
„Îndoiala înnebunește, certitudinea tâmpește” – spune un aforism.
Analiză profundă de personalitate. Întrebări unice la fiecare încercare.
...
Iar între aceste opțiuni, istoria arată că omul a ales certitudinea în detrimentul îndoielilor, preferând să inventeze povești fabricatoare de sens care să ofere răspuns la întrebările fără de răspuns. Așa au apărut, în trecut, zeii, dumnezeii, religiile și ideologiile.
Așa apar astăzi experții în toate, dumnezeii rebotezați „influensări”, care ieri erau virusologi și imunologi plini de certitudini, astăzi sunt experți în geopolitcă, la fel de plini de…certitudini, iar mâine-poimâine, probabil, vor deveni experți in climatologie, evident, copleșiți de propriile certitudini. Ei n-au întrebări. Nu au dubii. Au adevăruri. Atât.
Ăsta e rezultatul mentalității „de trib”, cu mențiunea că azi „tribul” se augmentează, devine „bulă” virtuală.
Însă, în accepțiunea mea, complexitățile pe care le implică acțiunea de „a fi”, mai ales când ești o ființă conștientă de sine și de mediul în care viețuiești pe această planetă telurică situată într-un colț de galaxie care rătăcește printr-un infinit Univers (care, pentru noi, rămâne abscons) transcend dincolo de etichetele imunde, lozincile puerile și conceptele găunoase folosite în bule pe post de arme de distrugere în masă.
Ecuații, logică pură și IQ vizionar. Demonstrează-ți valoarea!
Dovedim genialitatea în fiecare zi
Se certifică abilitățile intelectuale de excepție ale posesorului
...
În situații de criză, în perioade de instabilitate sau în prezența unui număr mare de incertitudini, e firesc ca omul să caute mai abitir ca oricând Siguranță și Sens. Iar dacă nu le poate obține în planul concret, le proiectează în cel imaginar și le distribuie în mediul virtual.
Cum obții Siguranță și Sens în mediul virtual? Simplu! Cauți să îți validezi credințele tale despre „viață și lume” – pe baza cărora îți formezi opiniile cu privire la orice subiect de interes – încercând să îi convingi pe alții că „adevărul tău” este apodictic, e sinonim cu „adevărul absolut”.
Astfel, ori de câte ori te străduiești să convingi pe cineva de ceva, reușești, de fapt, să te autoconvingi și mai mult că TU ai dreptate și EL/EI, evident, se înșeală („pentru că sunt proști” – îți șoptește mintea egocentrică pe fundal).
Oamenii care funcționează astfel caută să adere la o bulă unde regăsesc viziuni complementare cu ale lor. Copilul lor interior are nevoie de protecție, nu de independență, și tot copilul lor interior a dedus că protecția e interdependentă de apartenența la un Grup.
Însă, pentru ca Grupul să fie funcțional, trebuie securizat, e necesar să existe un mecanism prin care să fie apărat de conflicte interne, de izbucnirea unui „război civil”. Mintea e un perpetuu generator de conflicte, iar dacă grupul nu are un dușman comun în afara granițelor sale, indivizii din grup îl vor căuta în cadrul acestuia.
Așa cum ne dovedește experiența empirică, credințele și nădejdile comune nu sunt un liant suficient pentru a facilita acest deziderat – de a conviețui în armonie. Altfel, nu s-ar fi produs Marea Schismă, nici cele mici care au tot urmat, nici războaiele de independență n-ar fi existat ș.a.m.d.
Creionând un dușman comun, un Scaraoțschi care să poarte pe umeri culpa tuturor „relelor” din lume, grupul are un motiv de a coabita, motiv care are la bază aceeași stare de aprehensiune care i-a facilitat ab initio existența. Evident, acest dușman e totdeauna „celălalt”, omul care are o altă părere, alte argumente, alt mod de a se raporta la situații, altă viziune, alte simpatii, alte preferințe. Inferența în logica de grup este mereu aceeași: Din cauză lui/lor, care procedează altfel, lumea se duce dracului.
Așa funcționează, pe scurt, orice grup/bulă. Totuși, să ne amintim că, în final, toți împărtășim aceleași dorințe și tindem către aceleași scopuri: Siguranță (fizică, materială), prosperitate, progres (dezvoltare). Însă am eșuat (ca specie) fie în a identifica un mod universal valabil care să faciliteze îndeplinirea și conservarea acestor idealuri, fie în a înțelege că există mai multe moduri optime – sui generis – și că ele nu se anihilează reciproc, ci pot fi implementate în paralel.
Spre exemplu, toate ideologiile creionate din trecut până astăzi au propus diferite paradigme care promiteau să aducă, prin implementarea principiilor postulate de ele, doar râuri de lapte și miere, traiul dolce far niente pentru întreaga umanitate. Ce mai au ele în comun? Faptul că toate au eșuat lamentabil, deși, pe hârtie, par excepționale. De la comunism, la capitalism (ambele clamând „democrația” și „umanismul”). Însă fiecare a eșuat în felul ei.
Comunismul, o utopie care propunea prosperitate prin echitate, s-a prăbușit pentru că filozofia marxistă pe care a fost clădit a ignorat însăși caracteristica ce a dus umanitatea în vârful lanțului trofic: Lăcomia. Dorința de a acumula permanent. Dacă noi, sapienșii, nu am fi fost lacomi, probabil și azi am locui în peșteri și ne-am mulțumi să ne hrănim cu banane. Lăcomia a fost cea care a transformat democrațiile socialiste în autocrații și cleptocrații.
Revoluțiile comuniste îi îndepărtau pe burghezi de la putere, promițând abolirea sclaviei, oprirea exploatării omului și instaurarea meritocrației. În fapt, când a fost transpus în practică, socialismul totalitar n-a mai avut nicio minimă legătură cu filozofia marxistă, pentru că, odată ajunși la putere, liderii au inventat o formă atipică de egalitate, „egalitatea” în care nomenclatura a înlocuit burghezia, iar nomenclaturiștii erau „mai egali” decât vulgul.
Socialismul în Europa s-a prăbușit astfel sub propria ipocrizie a celor care l-au instaurat, iar comunismul a rămas doar un ideal, o utopie (de aceea e greșită formularea conform căreia românii „au trăit în comunism”, comunismul de pe hârtie nu are nici o legătură cu socialismul totalitar care a fost transpus în practică).
Capitalismul este, la rândul său, pe marginea prăpastiei, pentru că, deși spre deosebire de socialismul totalitarist excelează la capitolul „libertăți”, este bazat pe lăcomie dusă la extrem, pe cinism (al politicienilor și investitorilor), exploatare deșănțată (a resurselor naturale și umane) și risipă (consum compulsiv și degradare a calității produselor).
Capitalismul mai eșuează și pentru că imolează democrația.
Deși a rămas un concept despre care mulți se amăgesc că încă mai există în plan concret, laolaltă cu „stat de drept” și „libertate de exprimare”, vedem astăzi că statele capitaliste nu mai sunt conduse de oameni aleși prin vot, ci au devenit Corporatocrații – un număr restrâns de Corporații (de investiții, tehnologice și bancare) a preluat și exercită „puterea” din umbră, lăsându-i pe actorii politici să își ia doar sudălmile și șpăgile (scuze, „sponsorizările”), ei fiind oricum dispensabili, dar utili pentru a amăgi masele cu „iluzia schimbării”.
Dincolo de această digresiune, consider că singurul scop înalt pe care Omul îl poate avea în acest scurt interval care ne întrerupe eternul sublimei non-existențe – interval cuprins în infima perioadă (raportat la scara timpului cosmic) dintre prima și ultima inspirație a sa – este acela de a căuta să înțeleagă. Personal, dacă m-ar întreba cineva cu ce mă ocup în viață, ăsta e singurul răspuns pe care l-aș da: mă ocup cu înțelesul.
În anii ’90, în România, era un slogan folosit pentru a-i blama pe intelectualii veniți în țară după lovitura de stat din ’89: „NOI MUNCIM, NU GÂNDIM”. Amuzant în sine, mai ales când iei în calcul faptul că a gândi reprezintă o muncă uriașă, consumatoare de mari cantități de energie, lucru sesizabil de altfel când observăm cu câtă parcimonie folosesc oamenii această funcție a creierului.
În psihologie, acest lucru e denumit „facilitate cognitivă” – anume tendinţa oamenilor de a se îndepărta de faptele care i-ar obliga să-şi folosească prea mult creierul. În termeni populari, e utilizată expresia „de ce să-mi bat eu capul”? Problema e că, indiferent dacă „nu-ți bați” sau „îți bați” capul, fiind oameni, adică animale sociale, suntem mereu supuși unor tirade, tentative de a fi manipulați. Indignările, frustrările și temerile noastre sunt uriașe resurse generatoare de profit pentru anumite entități comerciale, de la televiziuni la corporații tehnologice.
Speriat și vexat, omul devine un consumator docil, stare în care ideologia capitalistă stipulează că trebuie menținut cu orice preț, altfel apar crizele și tot sistemul se prăbușește precum un castel din cărți de joc.
Așadar, astăzi, a tinde mai mult spre a înțelege realitatea, nu către a te lăsa influențat de „adevărurile” absolute ale unora, a devenit un act de igienă mentală, nu un efort inutil. Dar „realitatea” nu poate și nu va fi niciodată înțeleasă dacă rămânem blocați în mentalitățile trecutului, în gândirea tribală, specifică azi bulelor sociale.
Realitatea nu e totuna cu adevărul, căci „adevărul” e subiectiv și diferit în funcție de perspectivă, realitatea e, adesea, una singură și e obiectivă. Spre exemplu, „adevărul” unui creștin va fi că un zeu – numit de el dumnezeu – a creat lumea, că Isus e fiul său și creștinismul e singura credință „reală”. Adevărul unui musulman va fi că tot un zeu a creat lumea, dar cu un alt nume, și că religia lui e singura religie care îți asigură un bilet doar dus spre un imaginar paradis. Iar adevărul unui ateu ar fi că nu există creator și că antropocentrismul este un concept căzut în desuetudine.
Între aceste multe „adevăruri” și printre aceste numeroase zeități și credințe, realitatea e că habar nu avem și că, după ce sucombăm, probabil vom reveni la aceeași stare de dinainte să ne naștem, aceea de non-existență și ignoranță deplină. Desigur, în stadiul de ignoranță observăm cum unii, poate din nerăbdare, ajung încă din timpul vieții.
Personal, caut să înțeleg și să descopăr realitățile, „adevărurile” care se află la mijloc, nu la polurile unora și altora. Nu îmi place/nu mă atrage „viața în bulă”. Indiferent de care bulă e și de cine aderă la ea, toate „bulele” au ceva in comun:
– dubla măsură;
– extremismul și intoleranța la opinii contrare;
– dorința de a impune, chiar prin forță, „adevărul tău absolut” și
– tendința de a considera că, pentru tot ce e rău în lume, culpa o poartă cel care gândește diferit.
Dorința de a privi lucrurile doar prin filtrul „ai mei – adică cei care gândesc fix ca mine” vs „proștii – care au alte opinii”.
În bule, oamenii nu caută să descopere vreun adevăr mai înalt, ci doar să-și valideze propriile credințe și să se burzuluiască la „dușmanii de clasă” care nu achiesează la ele, să le atribuie „celorlalți” etichete și să se unească sub stindardul unor lozinci, adesea orduriere, dar totdeauna aberante.
Inclusiv (sau mai ales?) în Babuinia, asta se poate observa oriunde, din bulele lu’ Mândruță și Diaconu, până în bulele lu’ Simion și Șoșoacă.
Amuzant e că, indiferent de subiect, că vorbim de o amenințare epidemiologică, o stare beligerantă, o măsură politică sau un rând de alegeri, oamenii se comportă în mediul virtual la fel, dacă nu chiar mai agresiv, ca eternii ultrași de pe stadioane, pentru care niște trepăduși care aleargă două ore după o minge au puterea de a stârni o avalanșă de emoții si patimi care duc, uneori, la violențe verbale și chiar fizice, la certuri, la simpatii, antipatii și prietenii distruse.
Iar această apetență se manifestă indiferent de nivelul de educație, cultură, intelect. Diferența e că mediul virtual îi face pe majoritatea să se izoleze. Dacă în realitate, vrei nu vrei, ești forțat să te confrunți și cu opinii antagonice, cu alt „adevăr” decât al tău, pe social media algoritmul îți învață repede tiparul cognitiv (da, ai un tipar, nu suntem așa unici și speciali cum ne place să ne percepem) și rareori îți afișează postări care au capacitatea de a-ți perturba homeostazia și a te face, doamne ferește, să te apuci să rațiocinezi. Iar dacă acele postări ale „ălora” din ‘ailaltă bulă apar, reacțiile sunt, de regulă
a) comentariu cu „trol, imbecil, prost, propagandist plătit, idiot util, du-te în 3.14ZDA MĂ-TII!”;
b) block.
Astfel, omul „de bulă” – să-l numim Homo Bulasis – se izolează într-o lume în care, confruntat tot mai rar cu opoziție, ajunge să aibă certitudinea (încă una) că restul lumii îi împărtășește credințele, confundând astfel harta cu teritoriul și devenind tot mai intolerant la orice persoană/persoane care are/au perspective diferite de ale sale.
Care e problema aici? Faptul că pe termen mediu și lung, dincolo de polarizarea socială și amplificarea frustrărilor si disputelor, gândirea devine tot mai lacunară, pe măsură ce furoarea ia amploare. Astfel, progresul se transformă în regres, căci o lume în care suntem ocupați să ne certăm pe „cine are dreptate de data asta” – o lume în care social media a produs miliarde de judecători, e o lume a superficialității și futilității în dezbateri.
La problema asta se adaugă și statisticile care arată creșterea alarmantă a numărului de persoane (inclusiv copii si adolescenți) cu tulburări de anxietate și depresie, grafice care nu pot fi ignorate, deoarece ele arată o explozie uriașă care e direct proporțională cu creșterea numărului de ore/zi pe care oamenii îl petrec în spațiul virtual. Nu mediul virtual în sine e cauza, ci faptul că rețelele de „socializare” au devenit rețele de polarizare, de propagare a conflictelor. Rețele unde orice subiect de interes generează instant un război virtual. Această transformare de la a socializa mai mult către a fi mai divizați ca niciodată este facilitată de mediul virtual, însă generată de specificul nostru de ființe tribale.
Pentru a ieși din peștera de care vorbea Platon și a descoperi, cu înțelepciune și placiditate, adevăruri mai înalte, un punct de pornire este aprofundarea următorului citat, matimă ce stă la baza principiilor mele directoare: „Dacă judeci nu vei înțelege niciodată, dacă înțelegi nu vei judeca niciodată”.
Hai, o săptămână frumoasă tuturor „bulelor”!
