Astăzi, 22 octombrie 2023, o desemnăm scriitor al zilei pe CELLA SERGHI, scriitoare, publicistă și traducătoare română, una dintre cele mai importante prozatoare române ale literaturii interbelice.

Cella Serghi, s-a născut la 22 octombrie 1907 în Constanța, într-o familie de vechi dobrogeni. Cella Marcoff, cunoscută sub pseudonimul Cella Serghi, după numele bunicului Serghi Marcoff, de origine bulgară, va rămâne atașată toată viața de farmecul ținutului natal, așa cum de altfel și mărturisește: “M-am născut la Constanța, într-o casă de pe strada Mării, și prezența mării a avut o influență deosebit de puternică asupra copilăriei mele. Despărțirea de mare, din cauza refugiului, a fost un șoc care a lăsat urme adânci. M-a urmărit nostalgia mării, dorul de mare mi-a îndurerat copilăria.”

Sub influența dorului de mare, așa cum mărturisea, a fost scris și romanul ei de debut, PÂNZA DE PĂIANJEN, în mare măsură o operă autobiografică, plină de ecourile mării, de amărăciunea acelei despărțiri.

În 1937 apare în “Revista fundațiilor” primul fragment din romanul “Pînza de păianjen”, intitulat “Cele dintâi nedumeriri”. Debutul este remarcabil, lucrarea fiind apreciată de Camil Petrescu și Alexandru Rosetti. De fapt, Camil Petrescu o și determinase să scrie, după cum mărturisește scriitoarea. Romanul în manuscris fusese citit în 1936 de Mihail Sebastian, care l-a recomandat lui Liviu Rebreanu. Se poate spune că talentul Cellei Serghi s-a afirmat odată cu apariția acestui roman.

Vă invităm să lecturați chiar fragmentul cu care începe romanul său de succes:

PÂNZA DE PĂIANJEN – fragment – Cella Serghi 

 Camera în care mă trezesc e salonul. Din mobila de altădată au rămas doar scaunele tapisate cu mătase şi două fotolii la fel. Altădată erau îmbrăcate în huse. Divanul pe care lenevesc acum, aproape până la ora prânzului, nu exista, iar eu nu aveam voie să lenevesc. În locul pianului stătea altădată pianina; pe ea, aceleaşi fotografii de oameni bătrâni, bunicii mei, pe care nu i-am văzut niciodată, şi un copil gol, întins pe o blană, fratele meu, pe care nu l-am cunoscut nicicând. Deşi mobila a rămas aceeaşi, ca şi cele mai multe tablouri – unul reprezintă garoafe şi e iscălit Marie, altul, margarete, e semnat Eugenia, o Veneţie fadă, pe care, într-un colţ, scrie oblic: „Souvenir de la pension, Rodica” – şi eu, pe vremea când eram ca un adevărat pui de chinezoaică, înţepenită într-un costum naţional oltenesc – totuşi, odaia asta nu mai seamănă de loc cu salonul de odinioară, când doamnele cu voaletele ridicate numai până sub nas, atât cât să poată băga în gură linguriţa de dulceaţă, mă întrebau: „Ilinco, spune tu frumos, cum te cheamă?” sau „Pe cine iubeşti tu mai mult, Ilinco, pe mama sau pe tata?