Ion Frunzetti (n. 20 ianuarie 1918, Bacău – d. 11 septembrie 1985, București) a fost un critic și istoric de artă, eseist, poet scriitor și traducător, profesor universitar român.

Ion Frunzetti a fost fiul ofițerului de carieră Constantin Frunzetti și al Anei Pandele. În perioada 1924 – 1927 urmează cursurile școlii primare din Târgu Ocna după care face liceul în diverse orașe prin care meseria tatălui său l-a purtat: Galați (unde îl are ca profesor pe Anton Holban), Oradea (aici publică primele sale epigrame în revista “Flori de crâng”), Focșani și Timișoara. Ia lecții de desen de la pictorul Stavru Tarasov și mai apoi de la Nicolae Tonitza. La Focșani colaborează la editarea revistei locale de avangardă “13” și sonetul “Nevroză” obține premiul întâi în anul 1934 la concursul organizat de redacția revistei.

Scrie volumul de poezii “Maree” pe care-l publică la Editura Forum în anul 1945 și până în acest an face cronică de artă la ziarul “Victoria” condus în acea vreme de N.D. Cocea și George Ivașcu. Din 1948 Ion Frunzetti revine în învățământul universitar la nou-creata Catedră de istoria Literaturii Universale, de unde va fi destituit din motive politice în anul 1951. În perioada 1955 – 1967 a fost șeful sectorului de artă românească modernă și contemporană în cadrul Institutului de Istoria Artei, îndeplinind această funcție cu ajutorul lui George Oprescu

Opera literară:

• Pegas între Meduză și Perseu (vol. I: Gâlceava și împăcarea văzului cu lumea; vol. II: Formă și semn), București, Editura Meridiane, 1985.
• Țărmurile clipei, Buc., 1983;
• Dimitrie Paciurea – București, Editura Meridiane, 1971;
• Dragostele aceleași inimi, Buc., 1967;
• Ostrovul meu, ESPLA, Buc., 1957;
• Maree, cu un portret de G. Tomaziu, Ed. Forum, Buc., 1945;
• Greul pământului, cu o vinietă de A. Diaconescu, Buc., 1943;
• Risipă avară, cu un portret de G. Tomaziu, Buc., 1941.

Vă propunem spre lecturare poezia Toacă:

Toacă…

Toacă’n cuib berzele. Toacă şi inima.
Toate tăcerile-s zimţuite de carii, toate tăcerile.
Cele mai dragi ni le macină, ni le toacă
Inima, berzele, mitralierele.

O, cum m’ar mai vrăji cântecul neclintirilor,
Nemairăsunătoarelor viorilor
Păduri adormite, a Albei-ca-Zăpada
Vieţi a noastre! O, să’nşele corvada
Trecerii clipelor şi risipirilor
Ciocănitorilor…
Toate tăcerile scumpe-s dinţate de mori:
Macină sângele dragostea. Macină carii misterele.
Linişei morţii, şi ‘ngenunchierile
Frunţii le macină, – ciocănitori,
Mitralierele.

(August 1944)

sursa: wikipedia

sursa poezie: rotalianul.com