Războiul din Ucraina povestit de cei ce îl trăiesc în direct

“Ies pe stradă în pauzele dintre bombardamente. Trebuie să îmi plimb cățelușa. Strănută, tremură în mod constant și se ascunde în spatele picioarelor mele. Îmi doresc mai mereu să dorm. Curtea mea, altădată înconjurată de multe povești, acum este liniștită și moartă. Nu îmi mai este frică să mă uit în jur.

Vizavi de mine este casa de la numărul 105. Flacăra a devorat cinci etaje și-l mistuie încet pe al șaselea. Focul din clădire arde îngrijit, ca într-un șemineu. Ferestrele cu margine neagră sunt acum fără geamuri. Din ele, ca niște limbi, atârnă perdelele. Mă uit la ea calmă și parcă blestemată.

Sunt sigură că voi muri în curând. E o chestiune de zile. În acest oraș, toată lumea așteaptă în mod constant moartea. Mi-aș dori doar să nu fie atât de înfricoșătoare. Acum trei zile, un prieten al nepotului meu cel mai mare ne-a vizitat și ne-a spus că a fost o lovitură directă la sediul departamentului de pompieri. Salvatorii și-au pierdut viața. A văzut cum mâna, piciorul și capul unei femei au fost smulse. Visez totuși ca părțile corpului meu să rămână întregi, chiar și după explozia unei bombe aeriene.

Nu știu de ce, dar cred că acest lucru este important. Deși, pe de altă parte, încă nu vor putea avea loc înmormântari pe timpul luptei. Așa ne-a răspuns poliția când i-am întrebat ce să facem cu bunica moartă a prietenului nostru. Ne-au sfătuit să o punem pe balcon. Mă întreb oare pe câte balcoane mai zac morți?

Clădirea noastră de pe strada Miră este singura fără lovituri directe. A fost lovită de obuze de două ori, s-au spart geamurile la unele apartamente, a fost avariată, dar a avut noroc în comparăție cu alte clădiri. Întreaga curte este acoperită acum cu straturi de cenușă, cu bucăți de sticlă, plastic sau metal.

 Încerc să nu mă uit la o bucată de metal care zboară deasupra locului de joacă. Cred că este o rachetă, poate că a dispărut. Nu-mi pasă, am doar o stare de disconfort. La fereastra de la etajul trei, văd fața cuiva care mă urmărește. Se pare că mi-e frică de oamenii vii.

Câinele meu începe să urle și înțeleg că se va trage din nou. Am stat afară în timpul zilei și în jurul meu este o liniște ca în cimitir. Nu sunt mașini, voci, copii sau bunici pe bănci. Chiar și vântul este mort. Sunt câțiva oameni pe aici, totuși, întinși pe o parte a casei și în parcarea acoperită. Nu vreau să mă uit la ei. Mi-e teamă că voi vedea pe cineva cunoscut.

 Viața din orașul meu s-a mutat în subsoluri. Viața e ca o lumânare, nu ai cum să ieși cu ea afară. La cea mai mică adiere se va stinge și  se face întuneric.

Încerc să plâng, dar nu pot. Îmi este milă de mine, de familia mea, de soțul meu, de vecini, de prieteni. Mă întorc în subsol și ascult acolo un sunet urât de metal. Au trecut două săptămâni și nu-mi vine să cred că până acum am trait o altă viață.

 Oamenii continuă să stea la subsolul în Mariupol. În fiecare zi, le este tot mai greu să supraviețuiască. Nu au apă, mâncare, lumină, nici măcar nu pot ieși afară din cauza bombardamentelor constante.

Oamenii din Mariupol trebuie să trăiască. Ajută-i. Transmite povestea lor mai departe. Să știe toată lumea că uciderea oamenilor pașnici continuă.

sursa: fb Nadejda Sukhorukova

postarea originala aici: Facebook

foto: cotidianul.ro