ALICE ÎN ŢARA MINUNILOR
Capitolul 1: Jos, în vizuina Iepuraşului
Alice se săturase să şadă lângă sora ei pe tăpşan, fără nimic de făcut; o dată sau de două ori a tras cu ochiul la cartea pe care o citea sora ei, dar era o carte fără poze şi fără dialoguri, „şi ce rost are o carte fără poze şi fără dialoguri?“ şi- a spus Alice în sinea ei.
Aşa încât stătea pe gânduri (atât cât putea să mai chibzuiască, pentru că era o zi zăpuşitoare, fierbinte, care o făcea să se simtă somnoroasă şi bleagă) dacă plăcerea de a împleti un lanţ de margarete merita oboseala de a se ridica şi a culege florile; când, deodată, un Iepuraş Alb cu ochi roz a trecut pe lângă ea. Nimic deosebit în această apariţie, şi Alice n- a fost prea mirată când l- a auzit pe Iepuraş văicărindu- se: „Vai de mine! Vai de mine! O să ajung prea târziu!“ (deşi, când şi- a amintit, după ceva timp, de întâmplare, şi- a spus că ar fi trebuit să se mire, dar, atunci când păţania a avut loc, i s- a părut absolut firească); însă, când Iepuraşul a scos un ceas din buzunarul vestei şi l- a consultat, pentru ca apoi să- şi iuţească pasul, Alice s- a ridicat în picioare, deoarece şi-a dat seama că nu văzuse niciodată un iepure cu vestă, ba chiar cu un ceas în buzunarul vestei. Mânată de curiozitate, a pornit să alerge pe câmp după Iepuraş şi l- a ajuns din urmă la ţanc pentru a- l vedea strecurându- se într- o vizuină spaţioasă, de sub un gard viu.
O clipă mai târziu, hop şi Alice după el în vizuină, fără să se gândească în ce fel o să mai poată ieşi vreodată de acolo.
Vizuina te ducea, la început, drept înainte, ca un tunel, pentru ca dintr- odată să se afunde abrupt, atât de abrupt, încât Alice n- a avut timp să se oprească înainte de a se pomeni lunecând în jos, în ceva ce părea să fie un puţ foarte adânc.
Fie că puţul era, într- adevăr, foarte adânc, fie că ea aluneca foarte încet, oricum a avut posibilitatea să se uite în jur şi să se întrebe ce o să se întâmple cu ea. Întâi a încercat să privească în jos, să vadă încotro se îndreaptă, dar era prea întuneric ca să poată desluşi ceva; drept care a început să se uite în dreapta şi în stânga şi a observat că pereţii erau acoperiţi cu bufete şi rafturi de cărţi; ici-colo erau hărţi şi tablouri prinse în cârlige. În timp ce aluneca în jos, a întins mâna şi a luat de pe un raft un borcan pe care scria MARMELADĂ DE PORTOCALE, dar, spre marea ei dezamăgire, borcanul era gol; s- a ferit să- l
arunce, de teamă să nu cadă în capul cuiva aflat dedesubt şi să-l omoare, aşa încât l- a lăsat pe unul din bufetele pe lângă care trecea. „Mă rog, şi- a spus Alice în sinea ei, după o cădere ca asta, o să mi se pară un fleac dacă mă mai rostogolesc pe scări! Ce vitează o să mă socotească cei de-acasă! Ce mai, mi s- ar părea o nimica toată chiar dacă m- aş prăvăli de pe acoperişul casei!“ (Ceea ce ar fi putut foarte bine să se întâmple.)
Jos, jos, jos! Oare căderea asta n-are un sfârşit? „Mă întreb oare câte leghe am străbătut până acum?“ a rostit Alice cu glas tare. „Probabil că o să ajung undeva, în centrul pământului. Stai puţin: asta ar însemna, cred, patru mii de mile adâncime“ (pentru că, vedeţi dumnea voastră, Alice învăţase la şcoală lucruri de felul acesta şi, cu toate că nu era cel mai fericit prilej de a- şi dovedi cunoştinţele, întrucât nu se găsea acolo nimeni care s- o audă, totuşi era un exerciţiu folositor) – „da, cred că asta- i distanţa corectă; dar, mă întreb, care vor fi Latitu dinea şi Longitudinea până la care am ajuns?“(Alice nu avea habar
ce înseamnă latitudine şi longitudine, dar i se păreau nişte cuvinte foarte măreţe.)
După un timp, a început din nou să- şi pună întrebări. „Oare o să ajung de partea cealaltă a pământului?
Ce nostim ar fi să mă trezesc printre oameni care merg cu capul în jos! Acolo sunt antipoziţii, cred (de astă dată era bucuroasă că nu o auzea nimeni pentru că nu era deloc convinsă că folosise cuvântul potrivit), dar va trebui să întreb cum se numeşte ţara: «Vă rog, doamnă, asta- i Noua Zeelandă? Sau Australia?»“ (Şi, în timp ce vorbea, a încercat să facă o reverenţă – închipuiţi-vă, o reverenţă în timp ce te prăbuşeşti în gol! Voi credeţi că aţi reuşi?)
„Şi ce fetiţă ignorantă o să mă socotească doamna aceea pe care o s- o întreb. Nu, nu se face să pun întrebări; poate că o să văd scris undeva numele ţării.“
Jos, jos, jos! Cum nu avea nimic altceva de făcut, Alice a început iar să vorbească de una singură: „Cred că Dinah o să- mi simtă grozav lipsa astă-seară.“ (Dinah era pisica ei.) „Sper că o să-şi amintească să-i dea farfurioara cu lapte la ora ceaiului. Dinah, scumpa mea! Ce n-aş da să fii şi tu aici, jos, împreună cu mine! Mă tem că nu prea sunt şoareci prin preajmă, dar ai putea să prinzi un liliac, ştii, liliecii seamănă mult cu şoarecii. Dar pisicile mănâncă oare lilieci?“ Atunci, Alice a simţit că o prinde som nul, dar a continuat să se întrebe, aproape ca în vis: „Pisicile mănâncă lilieci? Pisicile mănâncă lilieci?“ şi une ori: „Liliecii mănâncă pisici?“, pentru că, vedeţi dumneavoastră, cum nu putea răspunde la niciuna dintre cele două întrebări, nu avea mare importanţă felul în care le formula.
Simţea că moţăie şi tocmai începuse să viseze că se plimba mână în mână cu Dinah şi că o întreba foarte serios:
„Dinah, spune-mi sincer, tu ai mâncat vreodată un liliac?“, când, buf!, s- a pomenit pe un morman de crengi şi de
frunze uscate, şi lunga cădere a luat sfârşit. Alice nu s- a lovit deloc şi, într- o clipită, era din nou în picioare; a privit în sus, dar deasupra nu se vedea decât întuneric; în faţa ei se întindea, însă, un alt coridor lung, şi Iepuraşul Alb putea fi văzut gonind de mama focului. Nu era niciun moment de pierdut, aşa încât Alice a pornit după el cu viteza vântului, numai bine cât să- l audă spunând: „Vai de urechile şi de mustăţile mele, ce târziu s- a făcut!“
Se găsea chiar în spatele lui, când Iepuraşul a cotit şi s-a făcut nevăzut; Alice s- a pomenit într- un hol lung şi jos, luminat de un şir de lămpi care atârnau din tavan.
De-a lungul holului erau multe uşi, dar toate încuiate; şi, după ce Alice a străbătut întreaga lungime a holului, şi de o parte, şi de alta, încercând fiecare uşă, s-a întors în mijlocul încăperii, întristată, întrebându-se cum o să iasă vreodată de acolo.
Deodată, a nimerit peste o măsuţă cu trei picioare, toată din sticlă solidă; pe măsuţă nu se găsea decât o micuţă cheie de aur, şi primul gând al lui Alice a fost că aceasta se potriveşte, probabil, la una dintre uşile din hol; dar, vai!, când a încercat- o, fie că broaştele uşilor erau prea mari, fie cheia era prea mică, clar este că nu a putut deschide nimic. Totuşi, după ce a făcut un al doi lea tur al încăperii, a dat peste o perdea joasă, pe care nu o observase înainte, şi îndărătul căreia se găsea o uşiţă înaltă
de vreo patruzeci de centimetri; Alice a vârât cheiţa de aur în broască şi, spre marea ei bucurie, s- a potrivit.
A deschis uşa şi a constatat că ducea spre un coridor mic, nu mai mare decât o gaură de şoarece; Alice s- a lăsat în genunchi; s- a uitat la capătul coridorului şi, ce să vezi? – cea mai minunată grădină care i s- a înfăţişat vreo dată.
Ce n- ar fi dat să iasă din holul acela întunecos şi să se plimbe printre răzoarele de flori viu colorate şi printre fântânile răcoroase, dar nu izbutea să- şi treacă nici măcar capul pe uşă, „şi, chiar dacă mi-ar încăpea capul, gândea sărmana Alice, n-aş putea să- mi trec umerii. Vai, ce- aş mai dori să mă pot micşora, ca un telescop!
Cred că aş reuşi dacă aş şti numai de unde să încep.“ Căci, după cum aţi văzut, în ultimele minute se petrecuseră nişte
fapte atât de neobişnuite, încât Alice începuse să creadă că extrem de puţine lucruri erau cu adevărat imposibile.
Se părea că n-avea niciun rost să zacă acolo lângă uşiţă, aşa încât s-a întors la masă, sperând, în sinea ei, că poate o să gă –
sească altă cheie sau măcar o carte cu instrucţiuni despre cum se pot micşora oamenii ca un telescop; dar, de data asta a găsit pe masă o sticluţă („care, în mod sigur, nu fusese acolo înainte“, şi- a spus Alice) şi în jurul gâtului sticluţei era legată o eti- chetă pe care scria „BEA- MĂ“, cu litere mari, de tipar.
Putea să scrie până mâine „Bea- mă“, dar mica Alice cea înţeleaptă nu avea de gând să se grăbească. „Nu, şi- a spus ea, întâi şi-ntâi am să mă uit dacă nu cumva scrie pe ea „otravă “; pentru că citise ea nişte povestiri de spre copii care sau se arseseră
la foc, sau fuseseră mâncaţi de fiare sălbatice sau li se întâmplaseră mai ştiu eu ce alte lucruri neplăcute, numai pentru că nu voiseră să-şi amin tească regulile atât de simple pe care le învăţaseră de la prietenii lor mai mari; de pildă că un vătrai încins te poate arde dacă-l ţii prea mult în mână; că, dacă te tai adânc la deget cu un cuţit, îţi curge sânge; şi Alice nu uitase nici o clipă că, dacă bei prea mult dintr- o sticlă pe care scrie „otravă“, în mod sigur o să-ţi facă rău la stomac.
În orice caz, pe sticluţa asta nu scria „otravă“, aşa încât Alice s- a încumetat să o soarbă, ba chiar a găsit- o foarte gustoasă (avea o aromă amestecată de tarte cu vişine, cremă de lapte, ananas, curcan fript, caramele şi pâine prăjită, caldă, cu unt) şi în scurt timp a băut- o toată.
„Ce ciudat!“ a exclamat Alice. „Simt că mă strâng în mine ca un telescop!“
Şi, într- adevăr, aşa era: ajunsese la o înălţime de vreo treizeci de centimetri şi faţa i se luminase de bucurie la gândul că acum avea dimensiunea potrivită pentru a intra pe uşiţă şi a pătrunde în grădina minunată. Dar, mai întâi, a aşteptat câteva minute, ca să constate dacă se împuţinează în continuare: era puţin îngrijorată „pentru că s-ar putea ca, până la urmă, să dispar cu totul, ca o lumânare, şi-a spus Alice. Mă întreb cum aş mai arăta atunci?“ Şi a încercat să- şi închipuie cum arată flacăra unei lumânări după ce lumânarea se stinge, pentru că nu-şi amintea să fi văzut vreodată aşa ceva.
După un timp, dându- şi seama că nu se mai întâmplă nimic, a hotărât să se ducă imediat în grădină; dar, vai de biata Alice!, când a ajuns la uşiţă, şi- a amintit că uitase cheiţa de aur şi, când s- a întors la masă s-o ia, a descoperit că nu putea ajunge până la ea; o vedea clar prin sticlă şi s-a străduit din răsputeri să se caţere pe un picior al mesei, dar era prea alunecos şi, când a ostenit să mai încerce, sărăcuţa de ea s- a aşezat pe jos şi a început să plângă.
„Haide, haide, n- are niciun rost să plângi atât de amarnic“, şi-a spus Alice ei însăşi, cu destulă severitate.
„Te sfătuiesc să încetezi pe dată!“ În general, ea îşi dădea sfaturi foarte bune (deşi foarte rar le şi urma) şi, uneori, se certa cu atâta asprime, încât îi dădeau lacrimile; ba chiar ţinea minte că, o dată, îşi arsese şi o palmă zdravănă pentru că trişase la un joc de crochet pe care-l jucase cu ea însăşi, deoarece copila asta ciudată ţinea mult la ideea că ar fi două persoane. „Dar acum n- are niciun rost să mă prefac că aş fi două persoane, îşi spunea sărmana Alice…
Ce mai, a rămas atât de puţin din mine, încât n- aş putea pretinde că sunt măcar o singură persoană respectabilă!“
În scurt timp, însă, i- au căzut ochii pe o cutiuţă de sticlă aflată sub masă; a deschis- o şi a găsit în ea o prăjiturică pe care erau scrise frumos, cu stafide, cuvintele „MĂNÂNCĂ- MĂ!“ „Ei bine, am să te mănânc, a rostit Alice, şi, dacă o să mă ajuţi să cresc la loc, o să ajung la cheie; şi, dacă o să mă micşorez şi mai mult, o să mă strecor pe sub uşă; aşadar, şi într- un fel, şi în altul o să intru în grădină şi nici că-mi pasă în ce fel.“
A mâncat o bucăţică din prăjitură şi tot timpul se întreba îngrijorată: „Oare cum o să fie? Cum o să fie?“ şi îşi ţinea mâna pe creştetul capului ca să simtă dacă creşte sau scade; dar, spre surpriza ei, a rămas la fel; de fapt, în general aşa se întâmplă când mănânci o prăjitură; dar Alice se obişnuise în asemenea măsură cu lucruri ieşite din comun, încât i se părea plicticos şi prostesc ca viaţa să se desfăşoare tot pe căile ei comune.
Drept care nu s-a lăsat, şi a înfulecat întreaga prăjitură…
