Vasile Voiculescu (pseudonim literar: V. Voiculescu, n. , Pârscov, Buzău, România – d. , București, România) a fost un scriitor și medic român. În domeniul literar s-a distins în principal ca poet, dramaturg și prozator.
Studiile universitare le-a început la Facultatea de Litere și Filosofie din București (1902 – 1903) și le-a continuat la Facultatea de Medicină, în 1903.
Voiculescu a debutat în Convorbiri literare (1912). A practicat medicina la țară. În timpul Primului Război Mondial a fost medic militar la Bârlad, unde a participat la serile culturale ale lui Vlahuță.
Editorial, a debutat cu volumul Poezii (1916). Din același an a colaborat la Flacăra lui C. Banu, la recomandarea lui Macedonski. A primit Premiul Academiei pentru volumul Din țara zimbrului și alte poezii (1918).
A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935.
Opera sa literară cuprinde poezie, proză şi dramaturgie.
Volume de poezie: Poezii (1916), Din țara zimbrului (1918), Pârga (1921), Poeme cu îngeri (1927) etc.
Proză: Șarpele Aliodor, nuvelă fantastică. 1947, Capul de zimbru, nuvele postume. Vol. I. București, Editura pentru literatură, 1966, Ultimul berevoi, nuvele postume,Vol. II. București, Editura pentru literatură, 1966 etc.
Dramaturgie: Duhul pământului (conține piesele Umbra și Fata ursului), Demiurgul, 1943, Gimnastică sentimentală, 1972, Pribeaga.
Și pentru că Sărbătorile Pascale se apropie, vă invităm să lecturați o poezie de mare încărcătură dramatică ce reprezintă viziunea terifiantă asupra suferinţei umane, „În grădina Ghetsimanii”.
Poezia „În grădina Ghetsimanii” care face parte din volumul „Pârga”, apare în 1921 şi este o meditaţie pe tema condiţiei umane, o dramă existenţială pornind de la supliciul Mântuitorului. Sursa dramei vine din conştiinta lui Iisus că trebuie să ispăsească demn durerea pentru izbăvirea de rele a oamenilor. Cele patru strofe îl prezintă pe Mântuitor, personaj simbolic, în agonie.
În grădina Ghetsemani
Isus lupta cu soarta și nu primea paharul…
Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea într-una.
Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul
Și-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.
O mână nendurată, ținând grozava cupă,
Se cobora-mbiindu-l și i-o ducea la gură…
Și-o sete uriașă sta sufletul să-i rupă…
Dar nu voia s-atingă infama băutură.
În apa ei verzuie jucau sterlici de miere
Și sub veninul groaznic simțea că e dulceață…
Dar fălcile-ncleștându-și, cu ultima putere
Bătându-se cu moartea, uitase de viață!
Deasupra, fără tihnă, se frământau măslinii,
Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă…
Treceau bătăi de aripi prin vraiștea grădinii
Și uliii de seară dau roate după pradă.
sursa: wikipedia
sursa foto: marturisitorii.ro