Camil Petrescu (n. , București, România – d. , București, România) a fost un romancier, dramaturg, doctor în filozofie, nuvelist și poet. El pune capăt romanului tradițional și rămâne în literatura română, în special, ca inițiator al romanului modern.
Debutează în revista Facla (1914), cu articolul Femeile și fetele de azi, sub pseudonimul „Raul D”.
Între 1916 – 1918 participă ca ofițer la Primul Război Mondial, iar experiența trăită acum se regăsește în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930).
Încă din anul 1920 participă la ședințele cenaclului Sburătorul condus de Eugen Lovinescu, iar în revista omonimă publică primele poezii. Furtunosul gazetar de stânga, N. D. Cocea este modelul său spiritual. Acesta va fi prototipul viitorului său erou Gelu Ruscanu din drama Jocul ielelor și a eroului său, Ladima, din romanul Patul lui Procust.
Debutul editorial se petrece cu un volum de Versuri. Idee. Ciclul morții în 1923. În 1933 publică cel mai valoros roman al său și unul dintre romanele importante ale Modernismului european, Patul lui Procust.
În 1948 este ales membru titular al Academiei Române.
Moare la 14 mai 1957, la București. Astfel, masivul roman social închinat lui Nicolae Bălcescu Un om între oameni rămâne neterminat.
…Eram cu „rabla” într-un şanț, în dreptul unui loc viran dinspre capătul parcului Filipescu, spre Calea Dorobanților, tîrziu de tot, după miezul nopții… Fusese o zi călduroasă de toamnă, ca de vară… Pe la unele cafenele mai erau mese afară… Mîncasem la un restaurant de la Şosea, unde stătusem pînă pe la patru, cu prietenii. Plîngeam – cu cotul pe volan – cu capul întors pe spătarul fotoliului. Cineva s-a apropiat de mine şi atunci m-am oprit din plîns, fără să ridic însă capul.
În realitate nici nu ne întîlnisem la teatru, ci la „Capsa”, şi mă rugase foarte stăruitor, aproape umilitor, să accept dublura… De altfel, nu mă interesează decît creatorii rolurilor, căci ei fixează momentul piesei… Restul interesează numai teatrul… Ştiu că direcția n-a aprobat fnsă această dublură.
– Domnule, ce naiba ți s-a întîmplat?… Eşti rănit?… Sergent, ei sergent ! … Vino încoace.
Sergentul i-a strigat de departe: – Lasă-l, domnule, că e beat…
Străinul, a cărui voce îmi era totuşi cunoscută, dar n-o puteam identifica, a stăruit: – Beat, beat… dar s-o fi rănit.
Sergentul a răspuns din nou: – Lasă-l, domnule… Ăsta e obiceiul lui… Nu e întîia oară… Lasă-l în pace…
Abia cînd mi-am dat seama cine e, în lumina lunei tîrzii, la ora aceea, m-am înfiorat. Era domnul de la Movilă cu care mă bătusem în duel… Parcă era un strigoi, desprins de cele pămînteşti. Am ridicat încet privirea.
– Bună seara, domnule… şi deschizînd portița maşinii… nu vrei să stai puțin lîngă mine? S-a urcat cu oarecare dificultate, căci maşina, băgată în şanț, era destul de înclinată… N-aş putea să spun ce bucurie m-a cuprins, ca o înseninare stelară, o dată cu venirea omului acesta, care încă de la Movilă îmi dăduse o impresie de loialitate şi bravură… ÎI simțeam ca pe un frate bun.
L-am întrebat însă abia după un timp: – De unde vii?…
– Umblu aşa năuc… uneori noaptea… cutreier mahalalele, ca o stafie, cînd toți dorm… Stau tocmai pe Rahovei… Dumneata?
– Am umblat si eu cu maşina înspre Ploieşti… Veneam spre casă…
Mi-era teamă să nu mă întrebe de ce plîngeam… dar mi se păru straniu, din punctul lui de vedere, că nu mă întreabă totuşi… Calea Dorobanților la ora aceea era de obicei neumblată… însă de cînd se stricase şoseaua Jianu… multe maşini treceau pe acolo, spre oraş, claxonînd din pricina căruțelor care veneau cu alimente spre piață şi luminînd cu farurile. Noi eram însă cam la cincizeci de paşi din drum. M-a întrebat tăcut:
– Ai țigări?
I-am întins tabachera şi mi-am scos şi eu una… Bricheta însă nu lua foc…
– Ai chibrituri?
-Nu. A venit sergentul care ne-a dat să aprindem, şi, după ce şi-a aprins şi el țigara oferită:
– Văd că sunteți cunoştințe?
– Da, ne cunoaştem.
– Bună seara… şi s-a depărtat, călcînd cu tocuri grele… Ladima a fumat țigara toată în tăcere, întors cu fața cînd înainte, cînd răsturnat, spre cer… Cînd trăgea, îi vedeam figura palidă cu orbitele adînci, cu mustața ridicată. Lumina lunei pline făcea ca formele să aibă oarecare limpezime, dar totul era scăldat ca într-o umbră cro-mo… A zvîrlit mucul de țigară.
– Mai stai mult aici?
– Nu ştiu…
A urmat apoi iarăşi o lungă tăcere. Cum dincolo de şosea erau case mici de mahala, se auzeau din cînd în cînd lătrături de cîine. De altfel, e probabil că şi puținele vile care se clădiseră aci, în plin cîmp, după un plan de parcelare pe care pentru moment nu-l puteai ghici, erau păzite de cîini. Prea erau departe de oraş.
– Cum îți convine… să plec? sau să mai stau?
– Dacă vrei, mai stai, pînă se stinge lumina de la fereastra aceea mare de colo.
– Aştepți vreo femeie?… – E acolo o femeie… dar n-o aştept… E doamna de la Movilă pentru care ne-am bătut în duel.
N-am putut să-i văd fața, dar am simțit că a tresărit, după cum şi-a încleştat mîna în spătarul gros al fotoliului. – Cum? o cunoşti? Am zîmbit şi am simțit ca o voluptate grea, cu gust de pelin şi doctorie, să-i spun omului acesta pe care-l ghiceam un suflet deosebit de al mulțimii, înțelegător ca un duhovnic lumesc, să-i afirm răspicat şi greu, cu ostentație.
– O iubesc de patru ani. De cînd vreau să ajung odată aci, la această spovedanie, de aproape doi ani…
A rămas iarăşi îndelungă vreme pe gînduri… Atunci încercam să ghicesc cam ce gîndeşte, cum aş fi aşteptat fără răsuflare o sentință, dar azi, după aceste scrisori, ştiu mai bine.
– De ce i-ai spus vorbe atît de grele la Movilă?…
– Pentru că îmi era cu neputință să văd alți bărbați ciocnind paharele cu ea, cu înțeles…
Aş fi vrut din tot sufletul ca omul acesta să mă întrebe mai mult… Era singurul pe lume căruia i-aş fi încredințat taina, pe care n-o ştiu nici părinții mei, faptul cumplit care e cancerul vieții mele, care mă face să fug de o femeie iubită. Posibilitatea de a povesti cuiva cît sufăr m-ar fi uşurat poate ca filtrarea sîngelui. Aş fi vrut să-i spun că de un an şi jumătate viața mea e o viață de spion şi condamnat… Aş fi vrut să-l rog eu să-mi ceară să-i povestesc, căci deşi era atît de tăcut şi îndepărtat, îl ghiceam în stare de o mare prietenie… Mi-a spus rar, nedumerit:
– Mi s-a părut, la Movilă, că nu vă cunoaşteți.
– Ne cunoşteam, dar nu ne vorbeam… Pentru ea venisem acolo… Ca s-o supraveghez…
Îmi venea să-i spun: „Dar ca să înțelegi, ar trebui să-ți povestesc multe… Ar trebui să ştii cutare şi cutare lucru.” Azi îmi dau seama că putea oarecum să mă înțeleagă şi fără să-i spun nimic… Acum luna apusese şi era răcoare… Fereastra, foarte mare, mai mult decît dublă, era mereu luminată. Vila, modernă de tot, se distingea albă, umbroasă, cu linii geometrice şi balcoane dreptunghiulare. Fereastra era ca un far în noapte, spre cîmpul dinspre Floreasca înspăimîntător de plin de viață, la etajul al doilea, ultimul, căci nu erau decît două.
– Crezi că e cineva înăuntru?
– Nu ştiu, dar cîtă vreme e lumina aprinsă nu-mi vine să plec. Poate că e un bărbat, poate că, singură, citeşte…
– Poate să fi uitat lampa aprinsă?
– Poate şi asta…
– De cînd eşti aici?
– De vreo două ceasuri.
– Şi ai văzut mişcare în cameră? Cred că s-ar vedea umbre mişcîndu- i se pe perdea.
– Nu… n-am văzut nimic.
– Atunci nu e nici un bărbat… Dacă ar fi un bărbat înăuntru ar fi oarecare mişcare în cameră…
– Aşa mi-am zis şi eu… De dormit, chiar în doi – şi mai ales – se doarme mai bine cu lumina stinsă…
Mărturisesc că şi eu, singur, raționasem aşa… dar nu-i spusesem lui Ladima, îmi era teamă că, dacă totuşi ar fi altfel, dacă totuşi ar fi fost un bărbat înăuntru, aş fi fost ridicol, aşa, în fața nimănui, a golului, dar aş fi fost.
– Are obiceiul să citească seara în pat… Aşteptînd aci îmi pare că sunt cu ea… Nu vorbim „din cauză că ea citeşte”… Vrei să mai stai cu mine?… – Mai ai țigări?
În clipa aceea, s-a mişcat o umbră la fereastră… S-au ridicat storurile şi a apărut ea… S-a rezemat în coate pe chenar, şi-a aprins o țigară…
– Am tremurat de coincidența țigărilor, căci parcă ar fi ştiut ce vorbim noi, parcă ar fi continuat, apărînd dintre culise, scena noastră… Era îmbrăcată într-un chimono alb de mătase care lucea în lumină şi care-i înfăşa bustul oblic. Apusese luna… era înspre zori un întuneric pufos acum, cețos… Era cu neputință ca ea să ne vadă în şanț… îmi venea totuşi să urlu, exasperat, de acolo de jos: „te iubesc” şi să fug apoi în noapte… După ce a sfîrşit țigara a plecat de la fereastră şi, fără să lase storurile, a stins lampa.”…
sursa: wikipedia
foto: mnlr.ro
