Dincolo de aspectele ce țin de partea genetică sau de vreo preoblemă fizică pe care nu le vom trece în revistă acum și aici, copiii nu se nasc proști. Ei sunt lipsiți de cunoaștere, iar cei maturi sunt datori să le-o faciliteze într-un mod și în scop adaptativ. O vorbă binecunoscută spune că cei mici sunt oglinda familiei.

Observarea detaliilor din mediul exterior este un prim pas către dezvoltarea simțului critic, element constitutiv pentru dezvoltarea gândirii critice și a atenției. Răbdarea părintelui de a răspunde copilului la întrebări ce par puerile – chiar așa sunt – este esențială pentru dezvoltarea cunoașterii.

Abordări de genul: „fă așa cum zic eu pentru că știu mai bine”, „crede-mă pe cuvânt” etc., îi vor crea copilului un sentiment de neadecvare în lipsa unei persoane care să-i certifice ce este bune și ce este rău, iar mai târziu va aștepta ca totul să vină din partea celorlalți. Astfel, punem bazele unei structuri sărăcite de imaginație cu o decizie condiționată de existentă a altora.

Întrebări deschise precum: ce crezi tu despre situația despre care îmi spui, cum crezi că se poate rezolva, care sunt condițiile în care s-a format etc., pot fi mult mai folositoare copiilor deoarece aceștia învață, își pun întrebări care să-i conducă spre un răspuns propriu.

Cam atât pentru astăzi, vom continua această serie de îndrumări și sprijin pentru părinții curioși și atenți la modul în care îi educă pe cei mici.