7 noiembrie 2025 | Educație | Autor: Redacția Publive Media TV
În România, meditațiile elevilor au devenit mai mult decât un obicei: sunt o adevărată instituție paralelă a educației.
Elevii le urmează, părinții le finanțează, profesorii le oferă, iar statul… le tolerează. Dar întrebarea care se ridică tot mai des este: sunt meditațiile o necesitate reală sau o soluție de avarie la un sistem care nu mai funcționează corect?
Cu ani în urmă, meditațiile erau privite ca o formă de perfecționare pentru elevii ambițioși, cei care visau la olimpiade sau la facultăți de top. Astăzi însă, ele au devenit aproape o condiție de supraviețuire în școală. Părinții nu mai întreabă „dacă” să își dea copilul la meditații, ci „la câte materii”.
Fenomenul a prins rădăcini adânci, iar la fiecare examen important – Evaluare Națională, Bacalaureat sau admitere la facultate – se vorbește mai mult despre „profesorii de meditații buni” decât despre profesorii din școli.
De ce? Pentru că sistemul de învățământ, deși reformat constant pe hârtie, nu mai oferă siguranța că elevul va pleca din clasă cu înțelegerea reală a materiilor, ci doar cu informații fragmentate, dictate, bifate pentru catalog.
Potrivit estimărilor neoficiale, piața meditațiilor din România depășește anual 200 de milioane de euro. Unii profesori ajung să câștige mai bine din meditații decât din salariul de la stat.
În acest context, apare întrebarea firească: cine mai are interes ca școala de stat să funcționeze eficient, dacă succesul personal poate fi garantat în privat, la dublu tarif pe oră?
Mulți părinți își justifică decizia simplu: „Vreau să-i ofer copilului o șansă reală.” Dar această șansă vine, de fapt, cu o presiune dublă.
Elevii învață la școală, iar apoi reiau totul acasă, în alte 2–3 ore de meditații, sub supravegherea unui alt profesor.
Pentru unii copii, rezultatul este o performanță remarcabilă. Pentru alții însă, oboseala, anxietatea și stresul ajung să se acumuleze periculos.
Tot mai mulți psihologi atrag atenția că elevii de azi nu mai învață din pasiune, ci din frică — frica de eșec, de rușine, de comparație.
Există și profesori care recunosc deschis: programa școlară este supradimensionată, manualele sunt neatractive, iar timpul la clasă este insuficient.
„Nu pot face totul în 50 de minute, cu 30 de copii în față. Meditațiile devin un rău necesar”, spun unii.
Adevărul pare să se afle undeva la mijloc: școala nu reușește să țină pasul cu realitatea, iar părinții încearcă să suplinească golurile, investind bani în ceea ce ar trebui, teoretic, să fie gratuit.
Problema nu este existența meditațiilor, ci dependența de ele. Într-un sistem echilibrat, meditațiile ar trebui să fie doar o formă de sprijin punctual — nu o a doua școală. Dar, în România, fenomenul a luat proporții care schimbă regulile jocului: cei care își permit au un avantaj clar; cei care nu își permit… rămân în urmă.
Educația a devenit, astfel, un lux camuflat în normalitate.
Reforma reală a educației ar trebui să înceapă din interiorul școlii, prin:
clase cu mai puțini elevi;
profesori formați și motivați;
programe adaptate la realitate;
un sistem de evaluare care încurajează înțelegerea, nu memorarea.
Elevul nu ar trebui să fie prins între două lumi – școala care bifează și meditația care repară. Educația autentică nu se cumpără, se construiește.
Meditațiile pot fi o resursă extraordinară atunci când sunt folosite cu măsură. Dar, atunci când devin regulă, nu excepție, ele trădează un sistem bolnav. Adevărata provocare a educației românești nu este să producă mai mulți elevi meditați, ci mai puțini dependenți de meditații.
Până atunci, fiecare părinte, profesor și elev trebuie să-și pună o întrebare simplă: Învățăm pentru viitor sau doar pentru următorul test?
Tu ce spui?
