

Mă gândeam să plecăm dialogul de astăzi de la discursul președintelui Nicușor Dan pe care l-a ținut la ceremonia de 1 decembrie la Palatul Cotroceni. În special următoarele pasaje:
“De aceea, invitația pe care o fac tuturor este să coborâm toți nivelul vocii, să discutăm cu calm și echilibru problemele pe care societatea noastră le are – fără să încercăm să le ascundem într-un fel, dar păstrându-ne calmul și echilibrul. Vă invit, de asemenea, să încercăm să ne ascultăm unii pe alții. Dincolo de zgomotul inevitabil, vom găsi puncte de vedere comune pe care să putem să construim. Pentru că trăim o perioadă în care doar națiunile care reușesc să aibă o solidaritate interioară reușesc să progreseze. Și la această solidaritate interioară ne obligă și memoria celor pe care i-am pomenit, și responsabilitatea pe care o avem față de copiii noștri. Și vă invit pe toți să continuați să credeți în România.”
Avem în societate obiceiul de a ne lăsa purtați de discursuri agresive, ceea ce am mai abordat la „Filosofie urbană”. Dar avem și obiceiul să producem noi înșine foarte mult zgomot. Și asta se întâmplă din atât de multe motive, încât este nevoie de mult curaj să ne așezăm fiecare în fața oglinzii și să încercăm să fim sinceri cu noi înșine.
Și aș începe cu întrebarea: Urmărim fiecare dintre noi binele general?
Dar o astfel de întrebare atrage după sine inevitabil următoarea întrebare: Ce înseamnă binele general? Este acesta similar cu binele suprem, acel bine care este un deziderat al ființei umane? Binele meu este același cu binele tău, iar binele nostru este același cu binele întregii societăți? Am putea noi oare clădi un bine al întregii societăți?
Sunt întrebări la care am putea încerca să reflectăm dacă nu în fiecare zi, măcar în zilele în care ne simțim liniștiți și suficient de detașați de zarva cotidiană care parcă încearcă să pună constant stăpânire pe sufletul nostru și pe mintea noastră. Nu este ușor un astfel de demers, mai ales când permanent suntem conectați la societate, la lume. Dar aici apare o virtute importantă căreia îi dăm un singur sens. Mă refer la „curaj”. Înainte de a avea curajul să plecăm la un război, oricum ar fi el, clasic sau hibrid, este necesar să avem curajul să ne privim în oglindă și să ne vedem propriile părți întunecate. Apoi să ne uităm în ochii celor de lângă noi și să încercăm să tăcem și să ascultăm. Să recunoaștem că multe dintre suferințele și durerile individuale sunt de fapt cât se poate de comune. Pentru că, aș spune, marile dureri apar atunci când simțim nedreptate, lipsă de înțelegere și de acceptare, lipsă de respect, insecuritate, că suntem mințiți sau păcăliți din nou și din nou exact de aceia care au obligația să ne ofere sentimentul de siguranță și respect.
Aceasta este tema de la care vă invit la dialog împreună cu Cătălin Călin, partenerul meu de fiecare miercuri de la 5 și 5 p.m. la „Filosofie urbană”, pe platforma Publive Media TV.
psih. Andreea C. Talmazan
Vă invit să citiți și alte articole pe https://andreeatalmazan.ro/
Categorii populare