de Cătălin Călin
Publicat pe: 28 octombrie 2025
Pornind de la o reacție a prietenilor care mi-au reproșat aparenta contradicție între postările despre Nicușor Dan, iată o perspectivă matură, aproape terapeutică, despre complexitatea naturii umane și despre imposibilitatea de a judeca un individ printr-o singură lentilă.
Este Nicușor Dan un tată rău pentru că are niște comportamente neașteptate ca președinte? Sunt cei care mă întreabă niște părinți buni doar pentru că sunt critici cu ND?
Întrebarea atinge o problemă fundamentală a societății românești: tendința de a evalua oamenii publici în bloc, fără a distinge între omul privat și funcția publică.
Faptul că fiecare dintre noi trăiește în simultaneitate mai multe roluri — părinte, partener, profesionist, prieten — iar performanța într-unul dintre ele nu garantează excelența în altul.
În cazul lui Nicușor Dan, se observă o disonanță între rolul personal și cel public. Îl percep ca fiind un tată atent cu propriii copii, calm și blând cu cei din familia sa. În rolul de părinte, îl consider adecvat. Însă rolul de președinte are alte cerințe: fermitate, interacțiune socială, empatie adaptată la context și înțelegerea raportului dintre discriminare și protecție socială.
Această distincție arată nu doar o gândire echilibrată, ci și o înțelegere profundă a faptului că funcția politică este, în sine, o mască socială – una care cere abilități diferite de cele ale vieții private.
Mă consider un părinte mai puțin bun decât mi-aș dori să fiu. Între ideal și realitate există un efort real de adaptare. Perfecțiunea nu există, dar onestitatea introspectivă este primul pas către autenticitate.
Într-o epocă în care oamenii politici și publici afișează perfecțiunea ca pe o mască permanentă, propun exact opusul — acceptarea limitelor personale și căutarea echilibrului între intenție și rezultat.
Baza de evaluare pentru Ilie Bolojan e mică, iar raportându-mă la rezultate, pot spune că e un infatuat care doar cere să-i fie lăudate rezultatele și acceptate metodele, nu le suprapune cu realitatea obiectivă. Este un fel de auto-glorificare a performanței administrative. De aceea, Bolojan îmi displace. Profund.
Succesul afișat nu este neapărat sinonim cu empatia, modestia și înțelegerea socială pe care oamenii le așteaptă de la un lider autentic.
Într-o lume în care polarizarea domină, un om poate fi bun într-un rol și slab în altul, fără ca asta să-i anuleze întreaga valoare.
Este o perspectivă rară, într-un spațiu public unde fiecare gest este imediat tradus în „bun” sau „rău”, „corect” sau „incorect”.
Vă propun, în schimb, o abordare umană: analiza prin empatie și înțelegere, nu prin etichete și sentințe rapide.
Într-o lume dominată de extreme, apare un contrast necesar: omul public nu este doar o funcție, ci un amestec complex de roluri și contradicții. Și poate că adevărata maturitate civică începe exact de aici – din capacitatea de a vedea diferența dintre performanță și persoană, dintre imagine și esență.
Poate că esența acestui editorial nu este despre Nicușor Dan sau Ilie Bolojan, ci despre noi înșine — despre felul în care alegem să privim lumea și oamenii care ne conduc. Într-o epocă a aparențelor și a rețelelor sociale, autenticitatea devine rară, iar disponibilitatea de a privi dincolo de imagine e un act de curaj.
Adevărata evaluare a unui lider nu se face doar prin discursuri sau promisiuni, ci prin felul în care își asumă imperfecțiunile și învață din ele. Iar, poate, tocmai de aici începe și vindecarea societății noastre: dintr-o înțelegere mai profundă a umanității din spatele funcției.
Poate că, în final, lecția cea mai importantă e aceasta: empatia nu ne orbește, ci ne clarifică. Iar discernământul adevărat începe atunci când învățăm să privim dincolo de aparențe, spre omul real care există în spatele oricărui rol public.
Poți să mă urmărești aici: Calin Valentin Catalin
Categorii populare
