
Editorial scris de Ligia Călin
Lucrez zilnic cu aplicații care folosesc AI. Trebuie să recunosc că timpul alocat sarcinilor repetitive sunt preluate cu succes de colegii virtuali care nu au nevoi fiziologice, nu sunt în dispoziții fluctuante, nu au nevoie de concedii, nu suferă de „depresia de luni”. Nu știu dacă mai e ceva ce le poți cere și să nu sară în ajutor cu un răspuns. Însă au un mare minus. Din circuitele lor nu vor ieși niciodată opere, fie ele povești, poezii, ilustrații care să transmită ceva ce artificialii nu vor putea vreodată simți și transmite: emoții.
De aceea, în acest uriaș univers digital plin de muzică perfect interpretată, cărți scrise în doi timpi și trei mișcări, ilustrații perfecte pe dinafară, dar goale pe dinăuntru, eu prefer munca realizată prin aportul unei mari felii din sufletul fiecărui om, fie el scriitor, ilustrator, compozitor.
Îmi plac operele astea muncite care până la varianta finală s-au aflat în diferite stadii de dezvoltare, toate impregnate de stările sufletești prin care omul, creatorul, a trecut până la desăvârșirea operei.
AI-ul ne va putea înlocui în multe, dar sunt sigură că nu va avea vreodată parte de ceea ce ne definește pe noi. Emoțiile vor rămâne apanajul oamenilor, ele sunt explicate de AI, dar nu le va putea trăi.
De aceea, după ce bifez seara checklistul cu activitățile zilnice îndeplinite, mă strecor în zona de confort care îmi aduce bucurie și în care AI nu are acces: scriu poezii și povești pentru copii inspirată fiind de ilustrații făcute de oameni talentați. Cum ar fi, de exemplu, imaginea cover a articolului, realizată de ilustratoarea Adriana Gheorghe.